Este deci firesc să ne simţim ruşinaţi atunci când ne dezvelim rănile, dar trebuie să biruim această ruşine.
Nu trebuie să ne fie ruşine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem
ruşinea păcatului şi să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile
lăuntrice părintelui şi îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să
gândim şi să ne comportăm întocmai unui răufăcător. Sfântul Ioan
Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturiseşti, consideră-te ca un criminal
şi poartă-te ca atare în gesturi, în înfăţişare şi în felul tău de a
gândi. Ţine-ţi ochii plecaţi spre pământ şi, dacă se poate, udă cu
lacrimile tale picioarele judecătorului şi medicului, ca şi pe ale lui
Hristos” (Sfântul Ioan Scărarul).
În continuare, acelaşi Sfânt ne relatează că a întâlnit păcătoşi înrăiţi care au manifestat o atitudine atât de smerită, mărturisindu-şi păcatele cu atâtea lacrimi şi cu atâta disperare, încât au îmblânzit îndreptăţită asprime a duhovnicului lor: „Am văzut osândiţi care printr-o mărturisire însoţită de jale şi umilinţă şi prin implorări au muiat asprimea judecătorului, iar mânia lui au transformat-o în milă”. Este deci firesc să ne simţim ruşinaţi atunci când ne dezvelim rănile, dar trebuie să biruim această ruşine: „Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că nu vrei să dai prilej de poticnire”, spunea Sfântul Ioan Scărarul. Apoi, pentru a ne convinge de puterea de vindecare a medicului duhovnicesc, el ne povesteşte o întâmplare pilduitoare în acest sens:
„Un monah sârguitor, hărţuit fiind de demonul acesta [al hulei] vreme de douăzeci de ani, şi-a topit trupul prin posturi şi privegheri. Iar când a simţit că acestea nu i-au folosit la nimic, scriindu-şi patima pe o hârtie, se duse şi o dădu unui oarecare bărbat sfânt, înaintea căruia căzu cu faţa la pământ, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre dânsul. După ce a citit, bătrânul zâmbi şi, ridicându-şi fratele, îi spuse: «Pune-ţi, fiule, mâna pe grumazul meu». Şi după ce fratele făcu aceasta, marele îi spuse: «Frate, iau asupra grumazului meu păcatul tău cel care l-ai săvârşit în trecut şi pe care-l vei mai săvârşi în viitor, cu o singură condiţie însă: să nu-i mai dai nici o atenţie». Şi a mărturisit apoi cu tărie acesta că n-a apucat bine să iasă din chilia bătrânului şi patima s-a şi făcut nevăzută. Cel care a fost cercat de această patimă mi-a povestit mie cele ce le-aţi auzit, mulţumind lui Hristos”.
Această relatare demonstrează că mărturisirea nu e o strădanie exclusiv omenească, ci că ea lucrează prin puterea lui Dumnezeu, care ajută sufletului prin harul Său. Nici posturile, nici privegherile nu ajută la nimic, dacă nu sunt însoţite de mărturisire.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 318-319)
În continuare, acelaşi Sfânt ne relatează că a întâlnit păcătoşi înrăiţi care au manifestat o atitudine atât de smerită, mărturisindu-şi păcatele cu atâtea lacrimi şi cu atâta disperare, încât au îmblânzit îndreptăţită asprime a duhovnicului lor: „Am văzut osândiţi care printr-o mărturisire însoţită de jale şi umilinţă şi prin implorări au muiat asprimea judecătorului, iar mânia lui au transformat-o în milă”. Este deci firesc să ne simţim ruşinaţi atunci când ne dezvelim rănile, dar trebuie să biruim această ruşine: „Nu-ţi ascunde ruşinea pe motiv că nu vrei să dai prilej de poticnire”, spunea Sfântul Ioan Scărarul. Apoi, pentru a ne convinge de puterea de vindecare a medicului duhovnicesc, el ne povesteşte o întâmplare pilduitoare în acest sens:
„Un monah sârguitor, hărţuit fiind de demonul acesta [al hulei] vreme de douăzeci de ani, şi-a topit trupul prin posturi şi privegheri. Iar când a simţit că acestea nu i-au folosit la nimic, scriindu-şi patima pe o hârtie, se duse şi o dădu unui oarecare bărbat sfânt, înaintea căruia căzu cu faţa la pământ, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre dânsul. După ce a citit, bătrânul zâmbi şi, ridicându-şi fratele, îi spuse: «Pune-ţi, fiule, mâna pe grumazul meu». Şi după ce fratele făcu aceasta, marele îi spuse: «Frate, iau asupra grumazului meu păcatul tău cel care l-ai săvârşit în trecut şi pe care-l vei mai săvârşi în viitor, cu o singură condiţie însă: să nu-i mai dai nici o atenţie». Şi a mărturisit apoi cu tărie acesta că n-a apucat bine să iasă din chilia bătrânului şi patima s-a şi făcut nevăzută. Cel care a fost cercat de această patimă mi-a povestit mie cele ce le-aţi auzit, mulţumind lui Hristos”.
Această relatare demonstrează că mărturisirea nu e o strădanie exclusiv omenească, ci că ea lucrează prin puterea lui Dumnezeu, care ajută sufletului prin harul Său. Nici posturile, nici privegherile nu ajută la nimic, dacă nu sunt însoţite de mărturisire.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 318-319)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu